Capăt de drum la Gura Bordului
End of the road in Gura Bordului
Din nou ne deplasăm spre munţii Poiana Ruscă. Nici nu e de mirare. Este 11 octombrie, dată la care pădurea are deja culori foarte vii şi diversificate. Poiana Ruscă sunt munţi împăduriţi şi în această perioadă a anului îşi etalează din plin splendoarea lor cromatică. De fapt, cea mai mare parte a munţilor Poiana Ruscă se înalţă în judeţul Hunedoara. Judeţele Timiş şi Caraş-Severin sunt ocupate de aceşti munţi într-o proporţie mult mai mică.
Iată-ne, deci, din nou pe drum, într-o zi de vineri, deplasându-ne dinspre Reşiţa spre trecătoarea Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), unde vom intra în judeţul Hunedoara. La limita dintre judeţe facem un scurt popas. Servim o mică gustare şi descoperim printre copaci câteva brânduşe de toamnă. Soarele este alături de noi şi sperăm să ne însoţească toată ziua. Coborâm în judeţul Hunedoara şi după ce trecem de Sarmizegetusa intrăm pe un drum spre stânga care ne duce în satul Peşteana. Vrem să găsim o scurtătură care să ne scoată în comuna Lunca Cernii de Jos. Trecem prin Densuş şi Ştei şi intrăm pe un drum pietruit aflat în construcţie, care şerpuieşte de-a lungul râului Valea Fierului. Ajungem într-un loc unde se lucrează cu utilaje pentru consolidarea drumului. Cerem informaţii de la un muncitor. Acesta însă ne sfătuieşte să ne întoarcem, pentru că pe aici nu vom ajunge prea departe, deoarece nu vom putea trece cu maşina. Ne întoarcem până la Densuş, iar de aici ne deplasăm prin satele Ciula Mare şi Ciula Mică până în comuna Răchitova. De aici suntem iarăşi întorşi din drum, spunându-ni-se că doar prin Hunedoara putem ajunge la Lunca Cernii de Jos. Ne conformăm pentru că nu avem prea mult timp la dispoziţie. Înaintăm prin localităţile Tuştea şi General Berthelot până la Haţeg, iar de aici intrăm pe drumul judeţean 687A, care ne conduce la Hunedoara.
Am mai fost pe acest traseu cu câţiva ani în urmă. Am fost plăcut impresionaţi de peisajul încântător, dar neplăcut impresionaţi de gunoaiele întâlnite la tot pasul. Peisajul pe care-l vezi de-a lungul acestui drum este o încântare pentru ochi şi suflet. Desigur, făcând abstracţie de gunoaiele aruncate peste tot în stânga şi în dreapta, care n-au dispărut de aici nici după atâţia ani. Oprim deasupra localităţii Silvaşu de Jos şi ne urcăm pe dealul unde tronează un releu. În faţa noastră, în vale, este localitatea Silvaşu de Jos. În spatele localităţii, în depărtare, se pierde în zare depresiunea Petroşani care desparte culmile domoale ale munţilor Şureanu (în stânga) de vârfurile munţilor Retezat care străpung norii (în dreapta).
Nu rămânem aici prea mult timp. Roiuri de buburuze plutesc în aer şi se apropie de noi. Asistăm la o mini-invazie de buburuze. Probabil că insectele sunt zăpăcite din cauza temperaturii foarte plăcute care depăşeşte 20 de grade. Vremea seamănă mai degrabă cu o primăvară târzie decât cu mijlocul toamnei.
Coborâm la drum şi ne continuăm călătoria până la Hunedoara. Un oraş dezolant care-ţi poate provoca depresie. Singurul obiectiv atrăgător care salvează imaginea lui este castelul Corvinilor (Huniazilor). Noi ne continuăm însă drumul până la lacul Cinciş (Teliuc), unde facem un popas. Lacul este împânzit de vile. Mare mirare că mai găsim o „breşă” neocupată prin care ne putem apropia de apa lacului. Pe malul lacului ies câteva fumuri, care semnalează prezenţa unor oameni ieşiţi la iarbă verde chiar şi la această dată din octombrie. Este trecut de ora 16 şi razele soarelui ne îmbie şi pe noi la o scurtă oprire. Nu stăm însă prea mult, deoarece mai avem până la Lunca Cernii de Jos cam 30 de km şi nu ştim în ce stare se află drumul. Lăsăm lacul în urma noastră şi urcând prin vale ajungem în comuna Topliţa.
Începând din această comună avem parte de un drum proaspăt asfaltat care ne conduce prin satele Dăbâca şi Hăşdău până dincolo de comuna Lunca Cernii de Jos. La ieşire din satul Hăşdău drumul începe să urce, iar înainte de a coborî în Lunca Cernii de Jos trecem şi printr-un scurt tunel, în apropiere de cheile Cernei. Este aproape ora 17:30 când ajungem în Lunca Cernii de Jos. Suntem în Ţinutul Pădurenilor, la o altitudine medie de 600 m. Valea pe care este aşezată localitatea este fermecătoare, iar culorile acestui anotimp sunt aproape ireale. Avem de gând să trecem pe aici în judeţul Caraş-Severin pentru a nu fi nevoiţi să ne mai întoarcem prin Hunedoara. După ce trecem prin comună şi lăsăm în urmă şi localitatea Gura Bordului, urcăm abrupt şi... drumul se termină! Se termină drumul proaspăt asfaltat, dar mai departe nu merge nici măcar unul pietruit. Capăt de asfalt, capăt de drum, capăt de judeţ! Mai departe se vede doar o cărare ceva mai largă care nu poate fi accesată cu maşina. Câţiva tăietori de lemne aflaţi aici ne spun că ar mai fi până la drumul judeţean DJ684 ce leagă Ruşchiţa de Voislova cam 6 km. Dar... nu putem să luăm maşina în spinare s-o ducem până acolo!
Suntem nevoiţi să ne întoarcem exact pe unde am venit. Nu avem altă variantă. Ajungem la lacul Cinciş în jurul orei 19. La Hunedoara deja s-a înserat de-a binelea. Profităm de această ocazie pentru a scoate trepiedul şi a fotografia castelul Corvineştilor scos în evidenţă de lumina reflectoarelor. Apoi intrăm pe drumul care duce spre Călan, unde ieşim la DN66 (E79). De aici ne grăbim încet spre Haţeg, Caransebeş şi Reşiţa. Ajungem acasă în jurul orei 22.
Mai avem multe de explorat în munţii Poiana
Ruscă! Aceasta este concluzia la care am ajuns. Nu am reuşit să străpungem
limita dintre judeţele Caraş-Severin şi Hunedoara pe unde am vrut şi pe unde
hărţile ne arătau drumuri. Dar am învăţat din această tură că nu putem să
ne luăm după hărţi care ne arată tot felul de drumuri practicabile cu maşina şi
nu putem să avem încredere nici măcar în hărţile prezente pe internet. În
ultimă instanţă, trebuie să avem încredere în noi înşine şi în simţul nostru de
orientare în teren. În mod sigur, vom reveni în Ţinutul Pădurenilor, când vom
avea mai mult timp la dispoziţie, când ziua va fi mai lungă şi clima mai
prietenoasă.
